Intuiția – GPS-ul spre mine?

Intuiția - punte către mine sau...?

De ceva vreme mă uit mai atentă la intuiție, nu pentru că aș fi ajuns la vreo concluzie spectaculoasă despre cum funcționează, ci din contră, pe măsură ce o observ, parcă îmi vin tot mai multe întrebări.

Sunt momente în care răspunsul apare instant, chiar înainte să apuc măcar să formulez corect întrebarea - cum se spune că ar trebui. Ori aud pe cineva vorbind despre ceva prin care trece și, dintr-odată, se arată un răspuns, ce nu l-am căutat, nu m-am concentrat, nu am făcut liniște și nu am cerut nimic - pur și simplu s-a prezentat.

Și sunt alte momente în care chiar aș avea nevoie de un răspuns - întreb... aștept... încerc să fac liniște... însă nimic - asta e teribil de frustrant, mai ales că știi că se poate.

Și atunci clar că te trezești repetând acea întrebare:
Cum se face că uneori vine nechemată, iar alteori, tocmai când o caut, pare că nu este nimeni acasă?

Mai sunt apoi, acele situații pe care cred că mulți le cunoaștem: simți ceva, foarte fin, aparent fără sens, îl percepi pentru o clipă, iar în clipa ce umrează, dispărând complet, în urma sa rămânând poate o confuzie vagă sau o nedumerire, că ce ar fi putut însemna asta, în timp ce mergi mai departe. Însă, după un timp, mai lung sau mai scurt, apar primele argumentele, realitatea din fața ochilor dă semnale că ceea ce ai simțit începe să aibă sens și atunci se întâmplă să realizezi că e chiar ce ai perceput și îți vine să spui:

Dar eu știam...

Numai că, după, privit retrospectiv este simplu le legat piesele de puzzle, iar ce mi-am propus eu să explorez chiar procesul în sine, acel ce se întâmplă înainte și cum arăta acel știam înainte să știu că aveam dreptate?
Cum a venit?
Ce am simțit?
De ce l-am trecut cu vederea?
Și, mai ales, dacă data viitoare apare ceva asemănător, cum îl voi recunoaște?

Pentru că aici mai apare o problemă: nu tot ce simt este neapărat intuiție, căci și frica vorbește, și uneori chiar foarte tare.
Chiar și dorința poate fi extrem de convingătoare, mai ales când vrem atât de mult ca ceva să fie adevărat și astfel vom gsi toate acele argumente care să ne confirme că e ok.

Sau chiar și acel hai lasă imaginațiile, dacă îndrăznești să exprimi ce ai perceput.

Iar mintea este capabilă să plece de la un amărât de drob de sare care stă liniștit pe sobă și să ajungă până la o tragedie, pe care corpul nostru o trăiește deja, deși în realitate nu s-a întâmplat nimic. Așa că acel atât de frumos „ascultă-ți intuiția” începe să-mi pară ceva mult mai complicat.

Mi-ar plăcea mie s-o ascult, dar de unde știu că este ea?

Poate tocmai aici începe adevărata explorare.

Nu încercând să cred mai mult în tot ceea ce simt, ci învățând să mă cunosc mai bine. Să observ cum arată frica mea, ce face dorința atunci când pune stăpânire pe o poveste, ce lucruri din trecut reacționează la prezent și ce „adevăruri” port cu mine fără să mai știu foarte bine de unde le-am luat.

Și ca expriența să fie cât mai plastică, hai să ne imaginăm toate acestea ca pe niște musafiri instalați confortabil pe un divan în interiorul nostru, să zicem că e sufrageria.

Unii sunt ai noștri și le știm povestea. Alții par să fi venit cu tot cu bagaje de prin familie, educație, experiențele altora sau din toate acele lucruri pe care le auzim suficient de des încât, într-o zi, ajung să ni se pară propriile noastre adevăruri.

Și când divanul este plin și toată lumea vorbește deodată, poate că nu este chiar atât de simplu să recunoști Intuiția ce ne șoptește blând:

Uite puțin aici.

Dar am mai observat ceva, când nu știm, ne este foarte ușor să ieșim în exterior: să cautăm explicații, să întrebăm pe alții, să verificăm, să mai citim ceva, să cerem încă o părere. Și nu cred că este nimic rău în asta. Avem nevoie de informație, de ceilalți și, mai ales, de realitate.

Numai că dacă se iese prea repede în exterior, pentru a căuta răspunsul în afară, înainte să fi stat măcar puțin cu întrebarea înăuntru - efectiv ratăm acel moment de conectare cu noi, iar asta ne poate arăta cât este de dificil si provocator să stăm cu noi, să lăsăm la o parte toate distracțiile exterioare, pentru a ne permite să ne cunoaștem mai bine, să știm cum funcționăm, să știm cum să traducem mesajul perceput.

Iar aici rațiunea și intuiția sunt ca două surori, căci avem nevoie de amândouă: una să observe ceva ce încă nu pot explica, cealaltă să mă ajute să verific, să pun lucrurile în context și, uneori, să-mi arate că tocmai am mai construit un drob de sare.
Poate că, până la urmă, intuiția seamănă puțin cu un GPS interior. Nu unul care îmi spune ce să fac și nici unul pe care să-l urmez orbește, ci un sistem de orientare pe care am nevoie să învăț să-l cunosc: cum îmi vorbește, când semnalul este limpede, ce îl bruiază și când ceea ce aud vine, de fapt, din cu totul altă parte.

Și pentru că oamenii nu par să perceapă lumea în același fel — unul simte în corp, altul visează, altuia îi vine un gând limpede, iar pentru altcineva răspunsul apare sub forma unei idei sau a unei inspirații — pentru mine întrebarea a venit aproape firesc:

Oare harta natală poate spune ceva despre propriul meu sistem de orientare?

Și inevitabil am ajuns la harta natală

Așa am început să mă uit altfel la poziționarea anumite planete, în semne și case și, mai ales, la felul în care toate acestea comunică între ele, la poveștile ce se leagă între ele - nu ca să caut „semnătura omului intuitiv”, ci mă interesează din perspectiva potențialității, dacă harta poate spune ceva despre felul în care fiecare dintre noi primește și recunoaște informația, câteodată așa greu de explicat și de tradus, ca:

Unde este sensibilitatea mea?

Prin ce pare să vorbească?

Care ar fi procesul ei?

Ce o susține?

Ce poate să o bruieze?

Și dacă există un potențial foarte puternic, este obligatoriu să am și acces ușor la el?

Nu am încă toate răspunsurile și nici nu vreau să mă grăbesc să le am, pentru că înainte să văd imaginea de ansamblu, cum se leagă între ele reperele astrologice care-mi pot povesti despre intuiție, vreau să mă uit la felul în care ea se arată în viața reală... inclusiv atunci când ne înșelăm, inclusiv atunci când nu vine nimic, inclusiv în acele mici știam pe care le înțelegem abia după.

Dacă vrei, hai să punem intuiția sub lupă împreună

În următoarele zile, când apare un „nu știu de ce, dar...”, încearcă să nu-l treci imediat cu vederea, dar nici să-l declari intuiție, doar notează-l:

Cum a venit? Ce ai simțit? Ce s-a întâmplat imediat după aceea în mintea ta?

Și apoi lasă-l acolo.

Poate viața îl va confirma, ori îl va contrazice. Poate vei descoperi că era unul dintre droburile tale de sare sau că un musafir nepoftit de pe divan, vorbea ceva mai tare în ziua aceea.

Pășesc cu încrederea că dacă, adunând suficiente asemenea momente, poate chiar vom începe să vedem niște urme — puțin ca niște arheologi care încearcă să recompună ceva din fragmente - și eu am să continui să le caut atât în viața mea, cât și-n harta natală.

Iar aici am nevoie și de tine :)

Dacă ai trăit un știam pe care l-ai înțeles abia după, dacă ți-a venit vreodată un răspuns la o situație fără să-l fi cerut sau, dimpotrivă, ai stat să-l aștepți și nu venea nimic, mi-ar plăcea să-mi povestești.

Nu căuta experiențe spectaculoase și nici dovezi că intuiția „funcționează”, ci tocmai felurile diferite în care o trăim — cu îndoieli, confuzii și, de ce nu, cu propriile noastre „droburi de sare”.

Căci, puse una lângă alta, experiențele noastre pot începe să arate ceva mai clar, ce separat încă nu vedem.

Voi reveni cu acest studiu despre Intuiție pe măsură ce înaintez în explorarea felului în care reperele astrologice se leagă între ele și pot spune povestea unui potențial intuitiv. Eu continui să caut urmele în viața de zi cu zi, dar și în harta natală.

Am pornit să aflu mai multe despre intuiție și uite că drumul mă aduce, inevitabil, tot spre mine.

Iar dacă vrei să continui explorarea alături de mine, te poți abona.

[Urmărește explorarea]

Cu drag,

Gabriela - explorator de SENS